Ninge cu aripi de liliac. Unele-ti raman agatate-n par. Pe altele calci si-ncerci sa ignori zgomotul sinistru produs de trosnetul oaselor mici. Zgomot care e oricum acoperit in mare masura de tipetele copiilor agresati din zona.
Tu ce faci acolo sus? Nu sari! N-are nimeni energia sa-ti pastreze amintirea vie dincolo de maine. Si nici motive s-o faca. Esti tot o aripa de liliac.
Iar tu alearga mai incet! Ti s-a asternut cenusa pe ochelari si te-ai putea impiedica de cadavrele batranilor aruncate-n strada. Oricum n-o sa ajungi la timp. Oriunde ai merge. Nimeni nu mai are timp. Timpul s-a terminat.
Nu-l mai loviti. Desi se stramba intr-un fel straniu. Nici eu nu inteleg ce spune ("ZAMBITI!" ?!).
Nu mai ninge. Putem acum sa construim oameni de "zapada". Si sa calcam gandacii mici din jurul lor, in timp ce parintii lor, gandacii mari, privesc neputinciosi.
Si sa nu ne pierdem firea din cauza talpilor uriase care ranjesc spre noi.
Tot mai de-aproape.
marți, 3 noiembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
